Meditația este o stare de echilibru, de liniște interioară, definită de lipsa gândurilor, în care mintea este absolut calmă dar în același timp complet alertă, fiind conștienți de tot ce ne înconjoară la nivel fizic și spiritual.
Starea de fără gânduri nu înseamnă stare de inconștiență sau a intra în transă. În starea de fără gânduri sunteți complet conștienți și alerți. Conștientizați totul din jurul vostru dar nu vă vin valuri de gânduri din ego sau superego. Vă aflați în starea de pace și bucurie. Doar în această stare energia Duhului Sfânt curge prin voi. Meditația nu înseamnă să nu faci absolut nimic, ci doar să nu ai o minte deliberată în orice ai face. Să nu ai o minte care selectează sau respinge. Să nu ai o minte deliberată înseamnă să nu te agăți de nici un gând. În descrierile de mai jos veți putea descoperi de unde vin gândurile și care este motivul pentru care ar trebui să fim în această stare superioară.
În toate practicile religiilor există meditația: în practica isihasmului din creștinism, în practica sufi din islamism, în budism si desigur in hinduism prin practica yoga.
Meditația nu este concentrarea pe respirație , statul în cap sau într-un picior. Nu este nici o transă hipnotică, nici vizualizarea unei câmpii cu flori. Nu este o stare de încordare sau de concentrare. Dimpotrivă, este cea mai naturală stare pe care o poți experimenta. De fapt, este singura stare prin care poți să descoperi cu adevărat cine ești și să înțelegi sensul vieții. Chiar dacă la prima vedere meditația poate părea ceva banal, beneficiile practicării meditației sunt imposibil de descris într-o singură pagină, ele pornind de la vindecarea unor boli „incurabile" până la depășirea condiției umane.
„Meditația este singurul mod prin care vă îmbogățiți sinele cu frumusețea Realității.”
„Nu putem medita, putem doar sa fim în meditaţie. Nu are nici un sens să spunem că urmează să medităm. Voi vă aflaţi fie în interiorul casei, fie în afara casei. Nu puteţi fi în casă şi să spuneţi că „Sunt în afara casei". Sau când sunteţi în afara casei, nu puteţi spune „Sunt în casă".La fel, voi ,vă deplasaţi în cele trei dimensiuni ale vieţii voastre, ale fiinţei emoţionale, fizice şi mentale. Nu simţiţi în interiorul vostru. Dar a fi în interior înseamnă că sunteţi în conştiinţă fără gânduri. Atunci nu vă aflaţi doar acolo, ci sunteţi pretutindeni. Deoarece acesta este locul, acesta este punctul unde sunteţi cu adevărat universali. De acolo sunteţi în contact cu principiul, cu Puterea Divină. Aceasta pătrunde în fiecare particulă de materie, în fiecare gând care este o emoţie, în fiecare act de gândire şi planificare al întregii lumi. Voi pătrundeţi în toate elementele care au creat acest pământ frumos."
Când sunteţi în meditaţie, trebuie să vă permiteţi să fiţi în conştiinţa fără gânduri. Acolo inconştientul însuşi, se va ocupa de asta, Duhul Sfânt va rezolva, vă va lua acolo unde vreţi voi să mergeţi. Când sunteţi în stare fără gânduri, trebuie să ştiţi că sunteţi în Împărăţia lui Dumnezeu şi oamenii Lui, aranjamentele Lui, conştiinţa Lui vor avea grijă de voi.
Procesul gândirii Oricare ar fi fost experiențele noastre în această viață, relațiile cu oamenii, experiențele acumulate de la alții, toate acestea sunt transformate în condiționări în creierul nostru și devin un proces de gândire care apare în noi prin interacțiunea gând-acțiune, acțiune-gând care începe să se precipite: „Ce să fac, ce gând să pun în aplicare, cum să rezolv? ”Și astfel credem că ne analizăm pe noi înșine! Este un lucru extrem de superficial. În realitate, voi nu analizați nimic, voi nu faceți aceasta. Deci gândirea voastră nu este nimic altceva decât o iluzie care persistă. Pentru că, asemeni mării care, deși este atât de adâncă și atât de liniștită, atunci când atinge țărmul, are o acțiune și o reacțiune, la fel se întâmplă și când priviți ceva; pentru că atenția este îndreptată în exterior este creat imediat un val de gânduri care se întoarce și vă dă întreaga reflecție, tot ceea ce știți despre acel lucru se întoarce la voi ca proces de gândire. Acest proces are loc tot timpul. Și vă poate da nebunie , ajungem să nu ne putem opri gândurile. Continuă întruna, nebunește. Până și insomniile sunt provocate de gândurile care nu vă dau pace, care pot fi uneori oribile, alteori plăcute, romantice, uneori absolut negative, alteori foarte pozitive. Uneori simțiți că trebuie să faceți ceva, alteori că n-ar trebui să faceți acel lucru. Dar când faceți cu adevărat ceva, voi nu gândiți. Surprinzător, nu realizăm niciodată că atunci când facem un anumit lucru sau vrem sa spunem ceva, nu ne mai gândim la ce am avut de gând să spunem. Pentru că la acel moment am construit acel proces de gândire în creierul nostru, l-am stocat undeva și apoi, când am început să vorbim, acesta a început să curgă, să vină de-a dreptul.
Meditația are loc doar la timpul prezent
Gândurile se ridică și cad, iar se ridică și cad, iar se ridică și cad. Noi suntem tot timpul pe creasta gândurilor. Dar există un spațiu între ele și acesta este numit în sanskrită „Vilambh.” Dar putem să-l numim spațiu . Acesta este timpul în care noi nu vedem niciodată acel punct. Noi nu suntem niciodată acolo. Deci când sărim, noi sărim în viitor sau în trecut. De exemplu, chiar în acest moment, poate vă gândiți dacă cineva va prinde sau nu trenul, autobuzul, sau…sau poate vă gândiți la ceva din trecut. Dar nu puteți fi pe centru. Aceasta este o mare problemă. Voi nu puteți fi în prezent. Dacă cineva vă spune „fiți în prezent!” - voi nu puteți. Dar în prezent este realitatea. În prezent este totalitatea și în prezent este liniștea, calmul, nu gândiți. Aceste gânduri care vă bombardează capul – trebuie să răspundeți de ele, adică trebuie să le controlați. Voi trebuie să deveniți fără gânduri. Aceasta este conștiența fără gânduri și conștiența fără gânduri este cea care vă dă pace completă în interior. Oamenii vorbesc despre pace, de una, alta, sunt persoane care au luat premii pentru pace, persoane importante, dar sunt foarte irascibili . Nu se știe din ce unghi vorbesc ei despre pace, dar au luat premii pentru pace. Însă pacea trebuie să vină din interior. Când ființele umane devin pline de pace, nu vor mai exista certuri, lupte, războaie, politică. Dacă ești plin de pace, atunci ești satisfăcut în interior.
Putem spune că trecutul şi viitorul trec în felul acesta pe centru şi merg în afară. Deci gândurile vin din trecut spre viitor şi din viitor spre trecut, dar ele nu pot să rămână în conştient. De exemplu, eu spun “Acum, în acest moment, opriţi-vă!” şi voi nu puteţi. De ce? Din cauza gândurilor. Gândurile se ridică, urcă şi coboară şi dispar în felul acesta. Din nou se ridică şi din nou coboară pe o parte. Puteţi să vedeţi ridicarea gândurilor, dar nu puteţi să vedeţi coborârea gândurilor. Între cele două gânduri există o mică pauză numită în sanskrită Vilambha. Aceasta este ideea de minte conştientă. Gândurile pot să vină dinspre supraconştient, sau pot să vină dinspre subconştientul colectiv , preconştient sau pot să vină chiar dinspre subconştient. Iată cum sunt valurile de gânduri! Dar dacă voi trebuie să săriţi în mintea conştientă însăşi chiar acum, în acest moment, voi nu puteţi să faceţi nimic, pentru că în acest punct nu există niciun gând. Acest lucru a fost deja descoperit de mulţi psihologi. Aceasta trebuie să sară în conştiinţa fără gânduri, nu în aşa-numita transă, ci în conştiinţa de care voi sunteţi complet conştienţi, dar în interior este linişte. Această pace/liniște a fost descrisă de toate scripturile. Acum acest salt în acea conştiinţă despre care chiar psihologii, aşa de mulţi dintre ei, au spus că voi săriţi în mintea inconştientă care este conştiinţa colectivă, care este universală. Aceasta este spontană, iată de ce ni se cere să fim inocenți. Faptul că plonjaţi în conştiinţa voastră fără gânduri înseamnă că voi deveniţi o personalitate diferită. Voi sunteţi un computer, dar nu sunteţi încă un computer care lucrează. Odată ce vă conectaţi la sursă, voi deveniţi un computer care dă informaţie. Conştiinţa fără gânduri este starea de meditaţie, căci meditaţia nu este ceva de înfăptuit, ci o stare de bucurie, de eliberare, o stare profundă de linişte a conştiinţei noastre.
"Meditația este adevărata voastră natură. Acum o numiți meditație pentru că sunteți distrați de alte gânduri. Dar atunci când acestea sunt eliminate, rămâneți singuri - adică în starea de meditație, eliberați de orice gând. Iar ceea ce încercați să dobândiți prin eliminarea gândurilor este adevărata voastră natură. Această înlăturare a gândurilor parazite, voi o numiți meditație. Dar atunci când practica ajunge să se așeze pe baze solide, adevărata natură se manifestă în toată splendoarea, și descoperim că aceasta este adevărata meditație."
Meditația duhovnicească
Isihia înseamnă "revenire în sine". Este definiţia clasică propusă în toată plenitudinea de Sfântul Ioan Scărarul : "Cel ce se linişteşte se sârguieşte să închidă netrupescul în casa trupească, ceea ce e un lucru preaminunat". Isihastul, în sensul adevărat al termenului, nu este cel care vieţuieşte trupeşte în pustie, ci acela care călătoreşte lăuntric în propria-i inimă. Nu este cel care s-a separat fizic de alţii închizându-şi uşa chiliei, ci acela care "s-a reîntors inauntrul-sau" închizând uşa minţii. "Şi-a venit în sine" spune Sfântul Evanghelist Luca (15,17) despre fiul risipitor. Este exact ceea ce face isihastul. Isihastul răspunde cuvântului lui Hristos: "Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca 17,21). El caută mereu să-şi "păzească inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa" (Pilde 4,23). Dacă isihastul este într-adevăr un solitar trăitor în pustie, singurătatea nu este un loc geografic, ci o stare sufletească. Adevărata pustie este în adâncul inimii. Sfântul Vasile cel Mare a descris foarte bine această "revenire în sine": "Când mintea nu se risipeşte în lucrurile din afară şi nu se mai împrăştie în lume prin simţuri, se întoarce în sine şi se înalţă cu gândul la Dumnezeu." La rândul său, Sfântul Isaac Sirul (sec.VII) cere: "Fii în pace în inima ta şi cerul şi pământul vor fi în pace cu tine. Străduieşte-te să intri în vistieria dinăuntrul tău şi vei vedea comoara cea cerească; căci una sunt şi aceeaşi şi, intrând în una, le contempli pe amândouă. Scara împărăţiei lui Dumnezeu este în tine, ascunsă în sufletul tău. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de păcat, şi vei găsi scara pe care vei putea să te înalţi."
Păzirea inimii, revenirea în sine, tăcerea lăuntrică presupun trecerea de la multiplicitate la unitate, de la diversitate la simplitate şi sărăcie duhovnicească. Cum spune Evagrie Ponticul, mintea trebuie să se golească. Reluând un aforism al acestuia, Sfântul Ioan Scărarul precizează: "Isihia înseamnă izgonirea oricărui gând."
Scopul isihiei acesta este: să realizezi treptat o linişte lăuntrică, să-ţi goleşti mintea de orice imagine vizuală sau conceptuală, pentru a putea contempla, în toată curăţia, Împărăţia lui Dumnezeu.
În acest sens este isihastul cel care a trecut de la praxis la theoria, de la viaţă activă la cea contemplativă. După ce îl opune pe isihast celui ce încă se luptă cu patimile, pratikos, Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte despre "isihaştii care doar se roagă lui Dumnezeu în inima lor şi se păzesc de orice gând."
Deci isihastul nu este atât cel ce se abţine de la întâlnirea şi vorbirea cu altul, cât cel care, în rugăciunea lui, renunţă la orice cuvânt, imagine sau raţionament discursiv şi se "ridică deasupra simţurilor într-o tăcere curată."
Deşi se numeşte "sărăcie cu duhul", aceasa tăcere curată este departe de a fi o simplă lipsă sau privaţiune. Dacă isihastul caută într-adevăr să-şi curățească mintea cât mai mult posibil de orice imagine, orice concept omenesc, prin aceasta "anihilare de sine" urmăreşte de fapt ceva ziditor: să se umple de sentimentul şi plinătatea prezenţei dumnezeieşti.
Cum spune Sfântul Grigorie Sinaitul: "La ce bun să te risipeşti în cuvinte? Rugăciunea este cea care lucrează toate în tot omul." Rugăciunea este Dumnezeu: nu este în primul rând ceea ce fac eu, ci ceea ce face Dumnezeu în mine - "nu eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20).
Calea isihastului este dezvăluită limpede de cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul cu privire la Mesia: "Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (În. 3, 30). Isihastul îşi încetează propria lucrare nu din trândăvie, ci pentru a intra în lucrarea iui Dumnezeu. Tăcerea lui nu este un vid negativ, o pauză între două cuvinte, un scurt repaus înainte de a relua vorbirea, ci cu totul pozitivă: o atitudine vie de atenţie, de vigilenţa şi, înainte de toate, de ascultare.
Inspirația
Când intrați în conștiința fără gânduri nu puteți gândi. Este o experiență despre care nu puteți gândi. Este o experiență vie, în timp ce gândirea este o mișcare moartă, nu o mișcare vie. Tot ce este mort în interiorul nostru revine în noi sub forma gândurilor. Inspirația este vie, ea nu este gândire. Inspirația este complet diferită de gând. De exemplu, cărțile din bibliotecă - tot ce am gândit, am experimentat sau am descoperit se regăsește în cărți. Tot ceea ce vine nou în interiorul nostru este inspirație. Dacă încercați să vedeți despre câte lucruri noi gândiți probabil observați că nici măcar o propoziție. De obicei spuneți că „acest domn a spus așa, acel domn a spus așa, acel domn a spus așa, sau că eu am spus așa”. Spuneți ‘a spus’. Dacă observați ceea ce apare chiar acum în interiorul vostru, nu trebuie să vă gândiți la acel lucru, el pur și simplu vine. Se află în interiorul vostru, apare doar și capătă expresie. Deci acesta este un lucru spontan, viu. Aceasta este ceea se numește inspirație. Este o licărire din cunoașterea pe care o primim. În schimb, tot ceea ce gândim este ceva mort. Noi trăim în trecut sau în viitor şi tot timpul ne gândim la trecut sau la viitor. Noi sărim pe creasta trecutului şi a viitorului. Prin acest eveniment al realizării sinelui voi deveniţi conştienţi fără gânduri, aceste gânduri se alungesc. Fără gânduri, dar conştienţi. Şi această conştiinţă fără gânduri este timpul în care voi creşteţi spiritual. Apoi voi primiţi inspiraţii. Toate calităţile voastre potenţiale încep să se manifeste. Când sunteți în meditație deveniţi imuni la stresul şi tensiunea pe care le faceţi de la aceste timpuri moderne. Gândurile urcă şi cad, apoi alt gând urcă şi cade şi ele vin fie din viitor, fie din trecut. Dar când Kundalini se ridică, ea prelungeşte aceste gânduri şi voi rămâneţi în prezent, sunteţi fără gânduri, dar perfect conştienţi şi apoi apar toate aceste inspiraţii. Acest lucru se întâlneşte rareori, şi pentru a-l îndeplini trebuie să meditezi în fiecare zi. Este foarte important ca voi să meditaţi. Cei care nu meditează se vor pierde fiindcă înţelepciunea nu poate creşte decât prin intermediul inspiraţiei interioare care se dezvoltă în voi. Iar voi puteţi avea această inspiraţie interioară numai dacă deveniți inocenți asemeni copiilor. Cu această înţelepciune, voi găsiţi soluţii: soluţii paşnice care aduc satisfacţie şi alinare. Cum să meargă dincolo de gânduri a devenit cea mai mare problemă pentru ființele umane. Lumina devine limbaj, iar limbajul, în concordanță cu fiecare, se transformă în gânduri. Dar aceste gânduri sunt în realitate condiționări, nu sunt lucruri inspirate. Ele nu vin din interior și de aceea, nu sunt spontane.
Nu puteţi medita, ci intraţi în meditaţie. Când vǎ aflaţi în meditaţie, nu trebuie sǎ faceţi meditaţie, ci sunteţi în meditaţie. Sunteţi conştienţi, dar nu existǎ niciun gând. Sunt mulţi cei care vorbesc despre conştiinţa fǎrǎ gânduri, dar n-o obţin niciodatǎ. Trebuie să vă ridicaţi dincolo de gânduri, la un nivel mai înalt, să atingeţi conştiinţa fără gânduri unde nu mai sunteţi implicaţi în gând ci sunteţi în centrul gândului. În sensul că un gând se ridică şi cade, se creează un spaţiu între gânduri, apoi un alt gând se ridică şi coboară. Voi sunteţi în centrul acestor gânduri. Este spaţiul în care se creează o pauză. E prezentul. Când începeţi să vă fabricaţi gândurile Dumnezeu își face jocul în aşa fel ca nimic să nu fie potrivit cu gândurile voastre şi va fi foarte evident pentru voi. Voi o să vă gândiţi la ceva, planificaţi ceva şi acestea trebuie să dea greş. Dacă nu dau greş, voi n-o să renunţaţi la gândurile voastre. Aşadar, tot ce credeţi voi şi tot ce vreţi voi este absolut neutralizat şi voi sunteţi complet dezorientaţi. Pentru că voi trebuie să lăsaţi lucrurile în mâinile lui Dumnezeu. El face totul, voi nu faceţi nimic. El este Atotputernic. Când există Atotputernicul să facă munca pentru voi, de ce vreţi s-o faceti voi fără să fie nevoie? Doar ca să vă măguliţi egoul şi egoul este şi el greşit, pentru că el nu face nimic. El doar îşi închipuie aşa. Numai Dumnezeu poate avea ego, pentru că El face totul, în timp ce egoul vostru nu are niciun rost, el nu face nimic. Şi din cauza acestor rătăciri în cerc, din felul cum v-aţi construit voi creierul, vedeţi de fiecare dată că apare ceva, apoi altceva, apoi altceva, din felul cum v-aţi construit voi aici creierul, voi nu primiţi partea care înseamnă bucuria.
Inima se aseamănă unei flori, parfumul său fiind nectarul iubirii. Când medităm, noi atingem sursa acelui parfum, iar inima noastră devine atât de plină de iubire, încât ea începe să iradieze acea iubire din întreaga noastră fiinţă. Este ca şi cum noi devenim iubirea însăşi, şi acea iubire curge din noi, învăluind lucrurile şi oamenii din viaţa noastră cu parfumul ei delicat.
Starea de dincolo de cuvinte, dincolo de gânduri, pe tărâmul de conştiinţă fără gânduri este momentul când Divinul Îşi revarsă binecuvântările.
Pentru a ajunge la Realitate, în Prezentul etern, trebuie să fim Sinele, dar Sinele este dincolo de ego şi superego. Atunci nu mai trăiţi cu termeni relativi, ci trăiţi cu absolutul. Mintea conştientă este mintea în care voi sunteţi treji şi vedeţi lucruri, dar există şi mintea inconştientă în spatele ei, există si o minte subconştientă, există şi mintea supraconştientă şi dincolo de supraconştient, există şi supraconştientul colectiv şi dincolo de supraconştientul colectiv există subconştientul colectiv. Mintea inconştientă este, într-un fel, putem spune, Kundalini (Duhul Sfânt). Ei bine, când Ea intră în mintea conştientă, voi deveniţi iluminaţi. Mintea conştientă este mintea care este conştientă de ambient, conştientă de fiecare fiinţă de acolo, conştientă de toate lucrurile. Dar o conştiinţă iluminată care este de înalt nivel este mult mai conştientă de lucruri decât sunteţi voi. Este posibil ca mintea voastră conştientă să fie tot timpul, în funcţie de nivelul vostru de evoluţie, îşi pot face griji din lucruri foarte mărunte, ca “Acum este foarte târziu, să iau autobuzul, sau nu, ca să mă duc acasă?”- poate fi aşa. Apoi poate exista o altă minte conştientă care se gândeşte ‘până unde pot eu să meditez, până unde pot eu să merg cu aceasta’, tot felul de lucruri. Dar poate exista o minte conştientă care este iluminată; dacă mintea este iluminată, ea pur şi simplu poate să obţină toate esenţele şi poate să se dezvolte şi să se hrănească pe ea însăşi. Când sunteţi în meditaţie, trebuie să vă permiteţi să fiţi în conştiinţa fără gânduri. Acolo inconştientul însuşi, Duhul Sfânt însăşi se va ocupa de asta. Voi veţi începe să vă mişcaţi cu forţa Atita (dincolo, în hindi/sanskrită. Inconştientul va rezolva. El vă va lua acolo unde vreţi voi să mergeţi. Menţineţi-vă în starea fără gânduri tot timpul. Încercaţi să fiţi în stare fără gânduri cât de mult puteţi. Când sunteţi în stare fără gânduri, trebuie să ştiţi că sunteţi în Împărăţia lui Dumnezeu şi oamenii Lui, aranjamentele Lui, conştiinţa Lui vor avea grijă de voi. În Samadhi(starea de meditație) nu însemnă să intraţi în inconştient, ci că inconştientul devine conştient. Inconştientul colectiv devine conştient. Deci acesta este primul stadiu, aceasta este a doua naștere, realizarea sinelui, Botezul Duhului Sfânt.
Deci noi ar trebui să ştim că există o Fiinţă Inconştientă Universală care este acceptată de către mulţi oameni în Occident. Şi iată de ce se spune: ”Lasă inconştientul să se ocupe de asta, să avem spontaneitate, spontaneitatea să rezolve asta.” Dar ei nu pot, ei sunt aşa de complicaţi acum! Einstein a numit-o „Zona de torsiune” de unde vin toate informațiile. Pe partea dreaptă(emisfera cerebrală stângă) este partea futuristă, este supraconştientul, este supraconştientul colectiv. Aşadar, toţi oamenii ambiţioşi sunt în supraconştient. Dar inconştientul colectiv este Kundalini. Când Ea se ridică, Ea vă conectează la superaconştiinţă, deci voi deveniţi conştienţi colectiv, în Împărăția Lui Dumnezeu.
Atunci când Kundalini vă traversează Agnya chakra, deveniţi conştienţi fără gânduri. Un gând se ridică şi coboară, alt gând se ridică şi coboară. Unele vin din trecut, altele din viitor, iar noi nu suntem în prezent. Dacă spun: „Fiţi în prezent”, nu puteţi. De aceea trezirea energiei Kundalini este un proces care vă atrage atenţia spre interior. Când Kundalini se ridică, atrage întreaga atenţie spre interior. Şi astfel atenţia voastră merge spre interior. Iar atunci când Kundalini străpunge fontanela, aici este un spaţiu între gânduri care se măreşte, acesta este prezentul. Prin urmare trebuie să fim în prezent, iar atunci suntem lipsiţi de gânduri. Observaţi valurile apei, ridicându-se, coborând, când priviţi apa; dar când sunteţi în apă, vă speriaţi, vă e frică; când aveţi probleme vă e frică. Dar dacă cineva vă scoate din apă şi vă aşază într-o barcă, vă vedeţi problemele şi le puteţi rezolva. Iar dacă ştiţi să înotaţi, puteţi sări în apă şi puteţi să-i salvaţi pe mulţi alţii.
Trebuie știut că meditația nu are efectul absolut decât după Realizarea Sinelui, Meditația fără realizarea sinelui nu are efect decât cel mult de relaxare mentală.
Dar după Realizarea Sinelui meditaţia are sensul că deveniţi una cu conştiinţa colectivă subtilă, cu Puterea Atotpătrunzătoare a dragostei lui Dumnezeu. Atunci când sunteţi acolo rămâneţi conectaţi la acea stare de armonie. Atunci nu mai suferiţi de nici o boală, torturile mentale nu vă mai ating. Deveniţi martori, instrumentul acelei puteri care este atotpătrunzătoare şi vă conectaţi la conştiinţa colectivă din interiorul vostru. Aşadar, cât de mult meditaţi înseamnă cât de mult iubiţi. Când vă gândiţi la alţii, gândiţi-vă cât de mult îi iubiţi, doar încercaţi să vă gândiţi cât de frumos este acest lucru. După realizarea sinelui voi deveniți trasmiţători. Oriunde staţi în meditaţie, voi transmiteţi vibraţii, ştiţi asta? Dacă în acel moment vă gândiţi, să zicem, la slujbă şi la alte lucruri la care vă gândeaţi înainte, transmisia este mai săracă. În acel moment gândiţi-vă la iubire, gândiţi-vă la întreaga ţară, gândiţi-vă la întreaga lume. Voi sunteţi transmiţători ai acestora, ai undelor de iubire şi iubirea va curge din voi.
Voi evoluaţi în meditaţie. Voi nu puteţi să meditaţi, voi deveniţi. Aceasta este o devenire; voi nu puteţi să faceţi meditaţie. Nu există nicio tehnică pentru aceasta, este un eveniment care este spontan. Dar apoi, când vă primiţi realizarea, când Kundalini a voastră s-a trezit, pentru a-i mări expansiunea, pentru a avea chakre mai bune şi aşa mai departe, voi puteţi să le reparaţi cu o tehnică. Dar asta după realizare, nu înainte. Voi trebuie să faceţi ca „maşina” voastră să vadă unde este greşeala.
Meditaţia nu este nimic altceva decât abandonare – este completă abandonare Puterii Divine. Aceasta e o sarcină dificilă pentru omul modern din ţările occidentale. El nu se abandonează decât celor care îl hipnotizează, care îl hipnotizează complet; el devine sclavul celor care-l hipnotizează. Dar, când omul este „liber”, egoul îi este mai puternic decât Spiritul. Din această cauză toate ţările libere s-au dus de râpă. Deoarece acolo egoul acţionează, nu Spiritul. Occidentalii nu-şi pot stăpâni egoul când sunt liberi. Numai atunci când egoul le este prins în mreje sau când sunt hipnotizaţi, atunci ei sunt bine – se abandonează complet. Acest fapt este evident din modul în care aceşti falşi maeştri stăpânesc arta de a face sclavi din voi.
Rugăciunea Meditaţia nu înseamnă că nu vă rugaţi. Rugăciunile voastre sunt asemeni mantrelor. Mantra este un tip de rugăciune ceremonioasă auspicioasă care se rosteşte în India.Există anumite reguli de protocol in rugăciune. Trebuie să vă rugaţi. Rugăciunile dacă sunt spuse din inimă şi cu sentimental de abandon total şi dacă cerem ceva etern – vor fi îndeplinite. Doar cereţi asta şi restul va fi luat în grijă pas cu pas. Trebuie să avem abandon. Orice trebuie să facem, să facem fiind abandonaţi Puterii Divine. Nu să ne gândim că obţinem ceva din asta. Pur şi simplu să simţim că se face pentru că suntem abandonaţi. Trebuie să simţim abandonul ca pe o mare binecuvântare. Dacă vă puteţi pune atenţia pe inimă, spunând „Mă abandonez", este mai mult decât suficient. Dar să nu spuneţi: „Doamne, te rog, ajută-mă să mă abandonez!" Cum vă poate ajuta Dumnezeu? Toate aceste tipuri rugăciuni sunt câteodată portiţe de a scăpa de realitate: „Ajută-mă, ajută-mă!" Dar numai după realizarea sinelui rugăciunile voastre sunt atât de puternice, nici nu aveţi idee cât de puternice sunt. Rugaţi-vă.
Când mergem pe stânga (în subconștient) , noi de fapt ne îndepărtăm foarte mult de Isus Christos, spre partea negativă. Dacă voi mergeţi la extreme de pe partea dreaptă (Ego- supraconștient), atunci Îl renegaţi, depăşiţi limitele. Voi nu puteţi să mergeţi dincolo de El şi iată cum, când mergeţi pe dreapta, voi depăşiţi orice simţ al decenţei, al bunului simţ şi al umilinţei. Aşadar, pe ambele laturi voi vă îndepărtaţi foarte mult de El în direcţii opuse. Egoul este rezultatul orientării spre partea dreaptă, pentru că esența lui Christos nu crează acțiunea necesară pe oamenii care merg prea mult spre dreapta și deasemeni spre stânga. Deci pe o parte El se luptă, în fiinţele umane, cu partea stângă, superegoul, pe cealaltă, el se luptă cu egoul. De aceea aţi văzut că, dacă sunteţi posedaţi, trebuie să rostiţi numele lui Christos. Numai numele Lui vă poate îndepărta de posesiunile voastre. Rugăciunea “Tatăl nostru” are toate aceste esenţe pentru a îndepărta posesiunile. Dar nu rugăciunea “Tatăl nostru” spusă de oricine!Persoana trebuie să fie conectată cu Domnul Isus Christos, numai atunci ea are efect şi o astfel de mantră este o mantră trezită.
Cum să meditezi ?
În activitatea noastră de zi cu zi, mintea este ocupată de gânduri legate fie de evenimente din trecut, fie de proiecte de viitor sau griji privind ziua de mâine. Indiferent de natura (pozitivă sau negativă) emoțiilor pe care le asociem acestor gânduri, rezultatul este o activitate cerebrală dezechilibrată - fie spre emisfera stângă, fie spre cea dreaptă.
În spațiul dintre două gânduri conștiința noastră este conectată la realitate, la prezent. Extinderea acestui spațiu trebuie să fie scopul tău.
Când vei reuși să meditezi 10 minute în fiecare zi, viața ta se va schimba radical, din toate punctele de vedere. Controlându-ți simțurile și mintea vei ieși de sub dominația materiei.
Există tot felul de cursuri și așa-ziși „maeștri" care îți vor cere bani pentru informații și „trucuri" privind evoluția spirituală. Atingerea acestei conștiințe este dreptul tău prin naștere și acest drept nu poate fi cumpărat sau vândut.
Tehnici de susținere a meditației.
Pranayama este tehnica respirației, aceasta se face prin punerea atenției pe ritmul respirației, a observa detașat respirația și a o controla. Inspirați , țineți respirația cat de mult puteți fără a forța, apoi expirați și repetați. Aceasta tehnică ajută la calmarea minții la echilibrarea tendintelor ei, gândurile sunt reduse. In timpul tehnicii atenția trebuie să fie pe inimă.
Când meditaţi, încercaţi să meditaţi în mod susţinut, mai întâi şi-ntâi susţineţi-vă meditaţia. Apoi veţi vedea că intraţi în starea de Samadhi, adică în starea în care începeţi să simţiţi bucuria şi beatitudinea binecuvântărilor lui Dumnezeu şi atunci începeţi să spuneţi:”O, Doamne, ce binecuvântare, ce binecuvântare!” Odată ce aţi atins acea stare, atunci trebuie să realizaţi: „Cine sunt eu.” Cine sunteţi voi? Voi sunteţi Spiritul.
După ce vă stabiliţi atenţia pe Spirit, voi veţi dezvolta o stare în care veţi fi în stare completă de martor şi de bucurie.
Deci această penetrare începe prin meditaţia voastră şi prin susţinerea meditaţiei şi sămânţa, Samadhi, încolţeşte, manifestă în interior o nouă dimensiune. Acest tip de atenţie trebuie să dezvoltaţi urmărind atenţia. Aşa cum vă urmăriţi banii, aşa cum urmăriţi drumul când sunteţi la volan, aşa cum vă uitaţi cum creşte copilul, aşa cum vă uitaţi la frumuseţea soţiei, sau la grija arătată de soţ. Pe scurt, urmăriţi-vă singuri, urmăriţi-vă atenţia – unde se duce? Unde rămâne în urmă? Întrebați-vă „Ce se întâmplă cu atenţia mea?”
Meditația poate fi susținută și de rugăciune.Dincolo de gânduriNoi trebuie să mergem dincolo de minte, această minte este un mit iar noi trăim tot timpul la nivel mental. Și iată de ce atâtea întrebări și alte lucruri vă vin din mintea voastră. Dacă ajungeți la stadiul în care vă aflați dincolo de minte nu veți mai avea întrebări deoarece vă aflați Acolo. Deci pentru că nu sunteți Acolo , voi puneți întrebări. Voi vă aflați pentru scurt timp acolo și apoi coborâți. Cea mai bună cale este...ori de câte ori sunteți liberi dacă meditați sau nu, ori de câte ori stați sau nu aveți treabă, încercați să observați ce gândește mintea voastră. Să vă separați (de ea). Acum dacă sunteți suflete realizate, trebuie să fiți mai întâi conectați; dacă nu sunteți conectați atunci nu puteți pune în practică această metodă. Dar dacă sunteți conectați la Sursă, atunci ce ar trebui să faceți, este să vedeți ce gândește mintea voastră. Observați-vă mintea. Întrebați mintea, "La ce te gândești acum? „Să vedem, la ce ne gândim acum?" Și veți fi surpinși, continuând să vă observați , deodată atingeți acel punct în care deveniți fără gânduri. Deci, mereu să vă observați mintea. Ce face ea ? La ce se gândește? Ce pune la cale? Iar mintea se va opri din gândit deoarece nu poate răspunde la aceste întrebări. Nu poate să răspundă unui suflet realizat. Dar pentru asta voi trebuie să vă plasați dincolo de minte; Pentru început voi trebuie să vă separați de propria minte. Puneți întrebări minții voastre: „Ia să vedem la ce te gândești acum , domnule!” „Ce pui la cale?" Ce aveți de făcut, e să puneți întrebări, și nu să-i spuneți ce să facă. Dacă încercați să înțelegeți cum să deveniți fără gânduri cea mai bună metodă e să priviți ceva, de exemplu priviți florile. Imediat veți reacționa, mintea voastră va reacționa. Acum încercați să vedeți ce spune mintea voastră, Spuneți: „Nu, nu vreau să aud!” Doar spuneți „nu vreau să aud nimic, nu vreau să știu nimic, vreau doar să privesc.” Este un contract între tine cu tine însuți. Tu însuți trebuie să te ocupi. Deci dacă mintea vă pune întrebări, spuneții să tacă. Mintea este cel mai rău lucru. Ea stă între tine și realitate.
Asta-i tot. Treptat veți crește. Acesta este sistemul ZEN. Încercați să-l practicați, dar aceasta era o cale ocolitoare la acel timp, așa că trebuiau să folosească alte metode pentru a-i face pe oameni să treacă dincolo de gânduri. De exemplu in ceremonia ceaiului se presupune că doar trebuie sa privești cana fara sa o analizezi mintal, sa bei ceva extrem de amar si apoi ceva extrem de dulce. Gradinile zen se presupune ca trebuie sa le privești fara sa te gândești, să nu le analizezi .Meditația zenRâul activităţii mentale curge şi tot curge în timpul meditaţiei zazen. Este important să-i permitem să curgă nestăvilit . El cuprinde elemente diferite, gânduri, înlănțuiri logice, idei , imagini, amintiri , senzaţii, proiecte , emoții. Noi trebuie să rămânem într-o stare de observație netulburată. Uneori poate să ni se pară dificil, întrucât e posibil să ne ataşăm de anumite elemente, iar pe altele să le respingem. Trebuie să considerăm că atunci când ne aflăm într-o stare de observaţie netulburată, suntem precum un privitor aşezat pe malul unui râu, urmărindu-i cursul. Râul curge uneori repede, alteori lent, uneori tumultuos, alteori liniştit. Dacă nu ne păstrăm starea de observaţie netulburată vom ajunge să ne identificăm cu un element sau altul. E ca şi cum am fi căzut în râu şi am fi fost luaţi de curent.
Chiar dacă la un moment dat, din cauza ataşamentului inconştient sau a refuzului orb, vedem că am fost prinşi în fluxul mental, tot avem posibilitatea de a dezvolta observaţia netulburată. Cel mai important este să nu intrăm în panică. Dacă un om care nu ştie să înoate cade într-un râu şi e luat de curent, se va zbate cu disperare pentru a se salva. Panica este de multe ori motivul pentru care oamenii aflaţi într-o astfel de situație se îneacă până la urmă. Dacâînsă în acel moment eşti capabil să priveşti lucrurile cu sânge rece, cu detașare, fără să te tulburi , vei reuși să domini situația și , treptat, să plutești odată cu râul până când, într-un final , vei ajunge la mal. Odată ce ai supravieţuit curentului şi ai ieşit din el , poţi să te aşezi din nou și să-ţi continui meditaţia. Nu trebuie să reprimăm sau să stopăm vreodată activitatea mentală. Este inutil să încercăm să ridicăm stavilă în faţa ei. Râul activităţii mentale trebuie să astfel să se manifeste creativitatea și să curgă pentru ca astfel să se manifeste creativitatea și vitalitatea lui. Este o greşeală să crezi că a te aşeza în zazen înseamnă să-ţi goleşti mintea de orice gând. Nici celor morţi nu este goală, cu atât mai măcar mintea suntem încă în viaţă! Secretul practicării zazen nu constă în a sista activitatea mentală. Ar fi ca şi cum am încerca să ne oprim bătăile inimii, ritmul respirator sau secreţiile hormonale. Activitatea mentală face parte din natura noastră, a nu consta în a sista activitatea oamenilor. însă nu trebuie nici să fim prizonierii ei. Starea în care trebuie să se afle mintea în timpul zazenului este sugerată de Dogen Zenji, care utilizează termenul japonez sonsui. „Sui" înseamnă râu, apă care curge; „Sari" înseamnă munte. Muntele rămâne tăcut şi nemişcat. Imaginea este următoarea: un munte maiestuos care-şi păstrează starea de tăcere şi nemişcare în timp ce pe versantul său curge un râu, urmând o traiectorie plină de curbe şi sinuozităţi. Este descrierea cea mai elocventă a stării mentale ce trebuie adoptată în timpul practicării meditaţiei zazen. Starea de contemplare este asemănătoare imaginii unui munte care rămâne mereu ca suprafaţa curată a unei oglinzi. Este acea conştiinţa martor, atemporală, detaşată de timp, de spaţiu şi de lume. în aceeaşi sferă se află şi râul mental curgător. Este vorba despre activitatea mentală, emoţională, senzorială, mereu schimbătoare, nesfârşită. lată starea pe care trebuie să o atingem, atât în timpul practicării zazen, cât şi în viaţa de toate zilele. Zazen înseamnă sansui, munte şi râu. în timpul meditaţiei, activitatea mentală trebuie să-şi urmeze cursul asemenea unui râu care nu întâlneşte obstacole în calea sa. Activitatea minţii este formă de manifestare a energiei creative a vieţii. Sub nici o formă nu trebuie să o stăvilim în timpul zazenului, trebuie să-i permitem să-şi urmeze cursul firesc. Când apa nu mai curge, devine sălcie, miroase urât şi poate cauza boli. în acelaşi mod, când fluxul mental nu mai curge, apar obsesiile, fixaţiile, nemulţumirile, orbirea. Toate provoacă nelinişte şi, în ultimă instanţă, durere. Stă în firea lucrurilor ca apa să curgă. Râul curge. Şi mintea curge în mod natural atunci când nu-i punem stavile. Continuu apar elemente, gânduri, amintiri, senzaţii, asemenea vârtejurilor care se formează pe suprafaţa apei pentru a dispărea imediat, urmând propriul curs al râului mental. Să nu doriţi să opriţi, să fixaţi sau să zăgăzuiţi activitatea mentală. Ea reprezintă izvorul creativităţii. Avem nevoie de ea pentru a ne construi zi de zi existenţa. Pe de altă parte, zazen este asemenea unui munte. Conştiinţa, martor imparţial care observă, are soliditatea, stabilitatea, maiestuozitatea şi generozitatea unui munte. Imparțialitatea înseamnă să nu fii pro nici contra, să nu judeci sau să clasifici în bine și rău elementele care apar în conștiință în timpul meditației. Odată ce uităm preferinţele noastre personale sau încetăm să alegem, conştiinţa martor se detaşează de eu și se transformă în conştiinţa munţilor, a norilor, a arborilor şi a tuturor fiinţelor vii. Munţii, norii, arborii se văd pe ei înșiși prin intermediul acestei conștiințe martor. Pentru că se transformă în conştiinţa munților , a norilor și a arborilor, conștiința martor este supranumită „cosmică" şi este asemănătoare unui munte în sânul căruia trăiesc şi se hrănesc multe fiinţe vii. În timpul zazenului, atât libertatea interioară, cât şi stabilitatea şi pacea profundă, provin din lipsa strângerilor, din aplicarea principiului „imposibil de oprit". Când nu impunem constrângeri, viaţa curge asemenea unui râu. Când nu trecem în nici una dintre extremele unei contradicţii, putem atinge starea de echilibru, de stabilitate, de nemişcare, de pace interioară. lată sensul profund al expresiei sansui : sansui - neclintit că muntele , fluid ca râul.
Meditația Duhovnicească- Isihasm
Isihia înseamnă "revenire în sine". Este definiţia clasică propusă în toată plenitudinea de Sfântul Ioan Scărarul : "Cel ce se linişteşte se sârguieşte să închidă netrupescul în casa trupească, ceea ce e un lucru preaminunat". Isihastul, în sensul adevărat al termenului, nu este cel care vieţuieşte trupeşte în pustie, ci acela care călătoreşte lăuntric în propria-i inimă. Nu este cel care s-a separat fizic de alţii închizându-şi uşa chiliei, ci acela care "s-a reîntors inauntrul-sau" închizând uşa minţii. "Şi-a venit în sine" spune Sfântul Evanghelist Luca (15,17) despre fiul risipitor. Este exact ceea ce face isihastul. Isihastul răspunde cuvântului lui Hristos: "Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca 17,21). El caută mereu să-şi "păzească inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa" (Pilde 4,23). Dacă isihastul este într-adevăr un solitar trăitor în pustie, singurătatea nu este un loc geografic, ci o stare sufletească. Adevărata pustie este în adâncul inimii. Sfântul Vasile cel Mare a descris foarte bine această "revenire în sine": "Când mintea nu se risipeşte în lucrurile din afară şi nu se mai împrăştie în lume prin simţuri, se întoarce în sine şi se înalţă cu gândul la Dumnezeu." La rândul său, Sfântul Isaac Sirul (sec.VII) cere: "Fii în pace în inima ta şi cerul şi pământul vor fi în pace cu tine. Străduieşte-te să intri în vistieria dinăuntrul tău şi vei vedea comoara cea cerească; căci una sunt şi aceeaşi şi, intrând în una, le contempli pe amândouă. Scara împărăţiei lui Dumnezeu este în tine, ascunsă în sufletul tău. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de păcat, şi vei găsi scara pe care vei putea să te înalţi." Păzirea inimii, revenirea în sine, tăcerea lăuntrică presupun trecerea de la multiplicitate la unitate, de la diversitate la simplitate şi sărăcie duhovnicească. Cum spune Evagrie Ponticul, mintea trebuie să se golească. Reluând un aforism al acestuia, Sfântul Ioan Scărarul precizează: "Isihia înseamnă izgonirea oricărui gând." Scopul isihiei acesta este: să realizezi treptat o linişte lăuntrică, să-ţi goleşti mintea de orice imagine vizuală sau conceptuală, pentru a putea contempla, în toată curăţia, împărăţia lui Dumnezeu. În acest sens este isihastul cel care a trecut de la praxis la theoria, de la viaţă activă la cea contemplativă. După ce îl opune pe isihast celui ce încă se luptă cu patimile, pratikos, Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte despre "isihaştii care doar se roagă lui Dumnezeu în inima lor şi se păzesc de orice gând."
Deci isihastul nu este atât cel ce se abţine de la întâlnirea şi vorbirea cu altul, cât cel care, în rugăciunea lui, renunţă la orice cuvânt, imagine sau raţionament discursiv şi se "ridică deasupra simţurilor într-o tăcere curată." Deşi se numeşte "sărăcie cu duhul", aceasa tăcere curată este departe de a fi o simplă lipsă sau privaţiune. Dacă isihastul caută într-adevăr să-şi curățească mintea cât mai mult posibil de orice imagine, orice concept omenesc, prin aceasta "anihilare de sine" urmăreşte de fapt ceva ziditor: să se umple de sentimentul şi plinătatea prezenţei dumnezeieşti. Cum spune Sfântul Grigorie Sinaitul: "La ce bun să te risipeşti în cuvinte? Rugăciunea este cea care lucrează toate în tot omul." Rugăciunea este Dumnezeu: nu este în primul rând ceea ce fac eu, ci ceea ce face Dumnezeu în mine - "nu eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20). Calea isihastului este dezvăluită limpede de cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul cu privire la Mesia: "Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (În. 3, 30). Isihastul îşi încetează propria lucrare nu din trândăvie, ci pentru a intra în lucrarea iui Dumnezeu. Tăcerea lui nu este un vid negativ, o pauză între două cuvinte, un scurt repaus înainte de a relua vorbirea, ci cu totul pozitivă: o atitudine vie de atenţie, de vigilenţa şi, înainte de toate, de ascultare. Rugăciunea este "alungarea oricărui gând", o întoarcere de la multiplicitate la unitate. Oricine se străduieşte în mod serios să se roage lăuntric, să se ţină în faţa lui Dumnezeu cu atenţie şi reculegere, îşi dă imediat seama de dezintegrarea sa, de incapacitatea sa de a se concentra în momentul prezent, kairos. Gândurile umblă şi se agită în capul său ca nişte muşte bâzâitoare (Sfântul Teofan Zăvorâtul) sau ca nişte maimuţe ce sar din creangă în creangă (Ramakrishna). Această neputinţă de concentrare, de a fi aici şi acum cu întreaga fiinţă, este una dintre cele mai tragice urmări ale căderii. Ce putem face? Tradiţia ascetică a Răsăritului creştin deosebeşte două metode principale de luptă împotriva gândurilor: Prima, directă, constă în "contrazicerea" gândurilor (logismoi) care ne năpădesc, înfruntându-le şi încercând să le înlăturăm cu efortul propriei noastre voinţe. Dar această metodă poate duce la rezultatul opus, căci, respinse cu violenţă, gândurile au tendinţa de a reveni cu o forţă mai mare. Cine nu e stăpân pe sine cu siguranţă e mai bine să folosească cea de a doua metodă, care este indirectă. În loc să combatem direct gândurile ce ne copleşesc şi să le alungăm cu puterile voinţei noastre, putem încerca să ne îndreptăm atenţia în altă parte. Din negativă, strategia devine pozitivă: scopul imediat nu mai este golirea minţii de ceea ce este rău, ci umplerea ei cu ceea ce este bine. "Să nu i te împotriveşti (gândului). Căci aceasta o doresc ei (vrăjmaşii) şi nu vor înceta (să te războiască). Ci aleargă la Dumnezeu împotriva lor, aruncând înaintea Lui neputinţa ta. Şi El va putea, nu numai să-i depărteze, ci chiar să le ia puterea de a lucra.", ne învaţă Sfinţii Varsănufie şi Ioandin Gaza. Este evident că un simplu efort de voinţă nu este suficient pentru a opri fluxul de imagini şi gânduri care ne inundă lăuntric. Apoi, aşa cum nu ne putem opri respiraţia prin autosugestie, nu ne putem opri nici gândurile. "Mintea cugetătoare nu poate să rămână fără ocupaţie", subliniază Marcu Monahul (sec.V-VI). Atunci cum putem dobândi sărăcia cu duhul şi tăcerea lăuntrică? Dacă ne este imposibil să ne eliberăm mintea de agitaţia ce o caracterizează, putem, în schimb, să-i simplificăm şi să-i unificăm lucrarea prin repetarea unei rugăciuni scurte. Fluxul imaginilor şi al gândurilor va persista desigur, dar, puţin câte puţin, vom deveni capabili să ne detaşăm. Chemarea repetată ne va ajuta să "lăsăm să treacă" gândurile ce se nasc din conştientul şi inconştientul nostru. Această "lăsare" pare să corespundă cu ceea ce avea în vedere Evagrie Ponticul, atunci când vorbea de rugăciune ca "părăsire a gândurilor": nu un război sălbatic, nici o represiune furioasă, ci o blândă dar tenace detaşare. Aceasta este psihologia ascetică ce susţine Rugăciunea lui Iisus. Chemarea Numelui ne ajută să ne concentrăm întreaga persoană într-un singur punct. "Adunaţi-vă mintea împrăştiată pomenindu-L pe Iisus Hristos", sfătuieşte Sfântul Filotie Sinaitul (sec. IX sau X). În această lumină, Rugăciunea lui Iisus apare ca o aplicare a metodei indirecte de luptă cu gândurile. În loc să încercăm să alungăm închipuirile viciate şi uşuratice printr-o confruntare directă, ne întoarcem mintea şi-L privim pe Domnul nostru Iisus Hristos. În loc să ne încredem în puterile noastre, ne lăsăm în grija harului ce ne vine prin Numele dumnezeiesc. Chemarea repetată a Numelui ne ajută să "lăsăm să treacă" gândurile şi să ne desprindem de neîncetata vorbărie a lor (logismoi). Ne adunăm şi ne unim mintea care rămâne lucrătoare, hrănind-o cu un singur gând, într-un post duhovnicesc deodată bogat şi extrem de simplu. Sfântul Teofan Zăvorâtul scria: "Pentru a opri această hoinăreală, trebuie să vă legaţi mintea de un singur gând sau de singurul gând la Cel Unic." Pentru Sfântul Diadoh al Foticeii (sec.V): "Când am astupat ieşirile cu amintirea de Dumnezeu, mintea cere neapărat o lucrare cu care să-şi ocupe vrednicia. Dă-i atunci «Doamne Iisuse» ca singura ocupaţie ce poate răspunde pe deplin scopului ei." Iată cum poate Rugăciunea lui Iisus să aducă isihia în inimă. De aici decurg două consecinţe importante. Mai întâi, ca să-şi atingă scopul, chemarea Numelui trebuie să fie ritmată şi regulată. La un isihast experimentat, dar nu şi la un începător care trebuie să rămână prudent, chemarea să fie pe cât posibil continuă şi fără întrerupere. Elementele exterioare ca mătăniile de lână sau respiraţia pot fi de folos în stabilirea acestui ritm regulat. Apoi, în timpul rostirii rugăciunii, mintea trebuie să fie cât mai lipsită de imagini. Pentru aceasta este mai bine să se practice rugăciunea într-un loc liniştit şi, dacă este posibil, în întuneric sau cu ochii închişi mai degrabă decât privind o icoană luminată de lumânări sau candelă. Sfântul Siluan Athonitul (1866-1938), când spunea rugăciunea, avea obiceiul să-şi închidă ceasul deşteptător într-un dulap ca să nu-i audă ticăitul, apoi îşi trăgea vechiul lui fes călugăresc din lâna groasă peste ochi şi urechi. Gândurile şi imaginile apar inevitabil în timpul rugăciunii, dar nu trebuie să le încurajăm în mod deliberat. Rugăciunea lui Iisus nu este o formă de meditaţie discursivă asupra vieţii lui Hristos. Cei care cheamă Numele Domnului Iisus Hristos trebuie să aibă în inima lor convingerea intensă şi înflăcărată că se află în prezenţa nemijlocită a Mântuitorului, să aibă sentimentul că se află personal în faţa lor şi în ei, că le ascultă chemarea şi că le răspunde. Este foarte important ca această conştientă a prezenţei lui Dumnezeu să rămână liberă de orice reprezentare mintală şi să se rezume la o simplă convingere său sentiment. Cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa (+395), "Mirele se apropie, dar nu apare". Isihia presupune deci o izolare de lume, exterioară şi/sau lăuntrică. Exterioară, prin fugă în pustie. Lăuntrică, prin "revenirea în sine" şi "alungarea gândurilor". Un Părinte al pustiei, Avva Alonie, a zis: "de nu va zice omul întru inima sa că eu singur şi Dumnezeu suntem în lume, nu va avea odihnă"." Deci "singur cu Cel Singur". Dar nu este oare un pur egoism să lepezi valoarea spirituală a creaţiei materiale, să fugi de responsabilităţile faţă de semeni? Când isihastul îşi închide ochii şi urechile pentru lume ca Sfântul Siluan Athonitul, ce slujire pozitivă şi practica aduce aproapelui său? Este o problemă ce poate fi abordată din două unghiuri de vedere. Mai întâi: poate fi acuzat şi isihasmul de deformările "quietismului" occidental din secolul al XVIII-lea? Până acum, cu bună ştiinţă n-am tradus isihia prin liniştire tocmai datorită sensului dubios al cuvântului "quietism". Are oare isihastul o poziţie similară quietistului? Apoi, care este de fapt poziţia isihastului faţă de ceea ce îl înconjoară fizic său uman? Cu ce este de folos celorlalţi? Ce este quietismul? După Dicţionarul Bisericii Creştine, editat la Oxford, "principiul său fundamental este condamnarea oricărui efort omenesc. Omul care urmăreşte desăvârşirea trebuie să ajungă la o completă pasivitate şi la anihilarea voinţei. Trebuie să se abandoneze cu totul lui Dumnezeu, până la a nu se mai îngriji nici de cer, nici de iad, nici chiar de propria mântuire...Sufletul refuză cu bună ştiinţă nu numai orice formă de meditaţie discursivă, dar şi orice act caracterizat ca dorinţa de virtute, de iubire pentru Hristos sau adorare a Persoanelor divine şi se odihneşte pur şi simplu în prezenţa lui Dumnezeu, în credinţa pură... Când atinge culmea desăvârşirii, omul nu mai poate păcătui". Dacă aceasta este într-adevăr definiţia quietismului, isihasmul este tot ce-i poate fi mai străin. Isihia nu este pasivitate, ci trezvie (nepsis), "nu lipsa luptei, ci absenţa incertitudinii şi a confuziei". Chiar dacă isihastul a dobândit treapta contemplării (theoria), el rămâne obligat să se angajeze în fapte (praxis), să se străduiască să dobândească virtuţile şi să lepede patimile. Praxisul şi theoria, viaţă activă şi viaţa contemplativă, nu trebuie să fie privite ca două stadii succesive - una încetând când începe cealaltă - ci, mai degrabă, ca două trepte ale experienţei duhovniceşti ce se întrepătrund şi sunt simultan prezente în viaţa de rugăciune. Fiecare este chemat să lupte pe planul praxisului până la sfârşitul vieţii. Este ceea ce ne învaţă Sfântul Antonie cel Mare în aforismele sale: "Aceasta este cea mai mare lucrare a omului, ca greşeala să să o pună asupra să înaintea lui Dumnezeu şi să se aştepte la ispite până la răsuflarea cea mai de pe urmă." Şi încă: "Cel ce rămâne în pustie şi se linişteşte de trei războaie este slobod: de auzire, de grăire şi de vedere: şi singurul război care-i rămâne este cel din inimă sa." Este adevărat că isihastul, ca şi quietistul, nu apelează la meditaţia discursivă în rugăciune. Dar faptul că isihia presupune o "lăsare" şi o "alungare" a gândurilor şi imaginilor nu înseamnă că este o atitudine de "completă pasivitate" şi nici o absenţă a oricărui "act caracterizat ca iubire de Hristos". Lepădarea gândurilor rele şi triviale în timpul Rugăciunii lui Iisus şi înlocuirea lor prin singurul gând la Numele Domnului nu are nimic pasiv. Este o manieră pozitivă de controlare a gândurilor. Chemarea Numelui, deşi este în mod evident o "odihnă în prezenţa lui Dumnezeu, în credinţa pură", nu implică mai puţin o iubire activă a Mântuitorului şi un dor mistuitor de împărtăşire mai deplină de viaţa dumnezeiască. Cititorul Filocaliei nu poate să nu fie frapat de căldura evlaviei pe care o manifestă autorii isihaşti, prin prietenia nemijlocită şi personală faţă de "Iisus al lor", cum mărturiseşte mai ales Isihie din Băţos (sec.VII-X?). Pe de altă parte, contrar quietiştilor, isihastul nu pretinde a fi fără de păcat sau de neispitit. Nepătimirea (apatheia) despre care vorbesc textele ascetice nu este o stare de indiferenţă pasivă sau insensibilă şi, cu atât mai puţin, o stare în care păcatul nu mai este posibil. "Nepătimirea nu înseamnă să nu mai simţi patimile, ci să nu le mai primeşti", scrie Sfântul Isaac Şirul. Cum spunea Sfântul Antonie cel Mare, omul trebuie "să se aştepte la ispite până la suflarea cea de pe urmă", iar ispitirea presupune întotdeauna putinţa de a cădea în păcat. Avva Avraam conchide: "patimile sunt vii, căci ele sunt numai legate de către sfinţi." Când un bătrân pretinde "sunt mort pentru lume", vecinul său îi şopteşte: "nu fi atât de sigur, frate, până nu vei fi părăsit acest trup. Tu poţi spune: sunt mort, dar satana nu e mort". Pentru autorii greci, plecând de la Evagrie Ponticul, apatheia este strâns legată de iubire, altfel spus, nepătimirea are un conţinut pozitiv şi dinamic. Fundamental, este o stare de libertate spirituală în care omul poate înainta spre Dumnezeu cu un dor nepotolit. Nu este o "simplă mortificare a patimilor trupeşti, ci o energie reînnoită şi mai bună". Cu alte cuvinte, este o stare sufletească în care iubirea înflăcărată de Dumnezeu şi de aproapele nu lasă nici un loc patimilor egoiste şi animalice. Pentru a sublinia mai bine caracterul dinamic al nepatimirii, Sfântul Diadoh al Foticeii nu ezită să vorbească de "focul nepatimirii". Toate acestea arată prăpastia care desparte isihasmul de quietism. Cea de a doua întrebare: dacă isihasmul nu este quietism, cel puţin nu în sensul dubios şi eretic, în ce măsură este negativ în viziunea sa despre lumea materială şi antisocial în atitudinea faţă de altul? În Pateric aflăm istoria a trei prieteni care au devenit monahi. "Cel dintâi şi-a ales să fie împăciuitor, adică să se silească să împace pe cei ce îi va vedea că sunt învrăjbiţi. Cel de al doilea şi-a ales să cerceteze bolnavii şi să le slujească lor. Iar cel de al treilea şi-a ales fara-de-grija, adică viaţa liniştită şi a mers şi s-a liniştit în pustie. După un timp, primii doi se simt obosiţi şi descurajaţi. În ciuda străduinţei lor stăruitoare n-au ajuns să fie la înălţimea a ceea ce li se cerea. Aproape deznădăjduiţi, se hotărăsc să meargă la fratele din pustie şi să-i spună necazurile lor iar el să le spună despre lucrarea sa. Pustnicul a rămas mai întâi tăcut apoi, sculându-se, a mers la baltă şi luând apa cu un vas, a turnat şi a umplut un pahar şi l-a adus la dânşii şi le-a zis lor: căutaţi, fraţilor, şi vedeţi bine cum este această apă. Şi era apa tulbure, pentru că atunci o luase din baltă. Şi punând-o să stea puţin, s-a aşezat şi s-a limpezit apa precum cristalul. Iarăşi le-a arătat-o zicând: căutaţi acum, fraţilor, şi vedeţi apa aceea care era tulbure, cum s-a limpezit. Iar ei, căutând, se minunau, că îşi vedeau într-însa, ca în oglindă feţele lor. Apoi le-a zis: vedeţi, fraţilor, şi înţelegând să cunoaşteţi ca, precum aţi văzut apă aceasta cum era întâi tulbure şi întunecată, iar acum limpede şi luminată, aşa este şi cel ce trăieşte în lume cu oamenii: de tulburarea gâlcevilor lumeşti este tulburat şi întunecat şi nu-şi vede păcatele şi răutăţile sale. Iar dacă se deosebeşte pe sine şi iese din gâlceavă, atunci i se limpezeşte inima şi mintea şi toate simţurile lui. Astfel, îşi vede şi îşi cunoaşte păcatele şi răutăţile sale." Aşa se termină istorisirea. Nu ni se mai spune ce învăţătură au tras cei doi din parabola pustnicului. Poate s-au întors în lume şi şi-au reluat munca, dar cu puţină isihie a pustiei în ei? Dacă au făcut acest lucru înseamnă că au înţeles din cuvântul anahoretului că slujirea socială nu este suficientă în sine. Dacă nu există un loc de pace în mijlocul furtunii, dacă omul, prins în multele lui activităţi, nu păstrează o cămăruţă de taină în inima sa, unde să stea singur în faţa lui Dumnezeu, viaţă îşi va pierde orice sens duhovnicesc şi se va destrăma. Fără îndoială, cititorul secolului al XX-lea va fi înclinat să scoată din această istorioară următorul sens: fiecare om trebuie, într-o oarecare măsură, să fie pustnic în inima lui. Dar oare acesta este sensul original? Desigur, nu. Intenţia autorului era, după cum se vede limpede, să facă apologia vieţii pustniceşti în sensul literal şi geografic al cuvântului. De unde apare iarăşi întrebarea referitoare la aparentul egoism şi negativism al acestui gen de rugăciune contemplativă. Care este deci adevarata relaţie a isihastului cu societatea? Mai întâi, trebuie să vedem că, atât în secolul al XIV-lea cât şi în momentul renaşterii isihasmului din secolul al XVIII-lea şi în ortodoxia contemporană, principalele vetre de rugăciune isihastă au fost micile schituri, adică sihăstriile, ce adăposteau doar o mână de fraţi, trăind ca o mică familie monastică strâns unită şi ascunsă de lume. Mulţi autori isihaşti preferă schitul unei mănăstiri, de obşte (cenobium) perfect organizate, viaţa într-o mare comunitate fiind adesea considerată prea tulburătoare pentru practica intensivă a rugăciunii inimii. Deşi situaţia exterioară a schitului apare ca ideală, foarte puţini autori au mers până la a o considera ca singura posibilă. Pentru că, iarăşi, criteriul nu este unul exterior omului ci starea sa lăuntrică. Unele împrejurări pot fi mai favorabile decât altele pentru tăcerea lăuntrică, dar nu există nici o situaţie care să facă trecerea absolut imposibilă. Sfântul Grigorie Sinaitul, cum am văzut, şi-a trimis ucenicul în lume, iar mulţi dintre cei mai apropiaţi de el la Muntele Athos sau în pustia Parorei au devenit patriarhi şi episcopi, îndrumători şi administratori ai Bisericii. Sfântul Grigorie Palama, care învaţă că rugăciunea neîntreruptă este posibilă pentru orice creştin, şi-a sfârşit viaţa ca arhiepiscop al celui de al doilea mare oraş al Imperiului bizantin. Sfântul Nicolae Cabasila (+1397), laic, funcţionar şi curtean, prieten cu mulţi pustnici isihaşti, declară cu tărie: "o astfel de căutare (a legii Duhului) nepunând nici o piedică în ducerea la îndeplinire a muncii şi îndeletnicirilor noastre; comandantul poate comanda mai departe, plugarul îşi poate ara pământul, iar muncitorul să-şi vadă în pace de lucrările sale. Toate acestea din pricină că nu ni se cere să trăim singuri la marginea lumii, nici să ne hrănim cu mâncări neobişnuite, nici să ne schimbăm îmbrăcămintea ori să ne primejduim vreunul din noi sănătatea, sau să facem vreo bravură ce întrece puterile noastre, ci doar, rămânând acasă, aşa cum suntem şi, nepierzand nimic din avutul nostru, să petrecem cugetând într-una la Legea Domnului". În acelaşi sens, Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază că "viaţa cea mai înaltă" este starea la care Dumnezeu îl cheamă pe fiecare personal: "Mulţi au fericit viaţă pustnicească, alţii pe cea de obşte sau în chinovie. Alţii să stea în fruntea poporului, să îndemne, să înveţe şi să ridice biserici, hrănindu-se din acestea în chip felurit trupeşte şi sufleteşte. Eu nu aş socoti pe nici una din acestea mai bună decât pe alta. Nici n-aş spune că una e vrednică de laudă, iar altă de ocară. Ci în toată privinţă şi în toate lucrurile şi faptele, cu totul fericită este viaţa cea pentru Dumnezeu şi după Dumnezeu." Isihasmul este deci o cale deschisă tuturor: singurul lucru necesar este tăcerea lăuntrică, nu cea exterioară. Şi, deşi această tăcere lăuntrică presupune "alungarea" oricărei imagini în rugăciune, efectul final al acestei negaţii este afirmarea cu o nouă vitalitate a valorii oricărui lucru şi a oricărei persoane în Dumnezeu. Calea negativă este deodată o cale supra-afirmativa. Dovadă, Spovedania unui pelerin rus. Ţăranul anonim care este eroul acestei povestiri descoperă că repetarea neîncetată a Rugăciunii lui Iisus îi transformă relaţia cu creaţia materială, făcând toate lucrurile transparente, transformându-le într-o sfânta taină a Prezenţei lui Dumnezeu. "Când mă rugam din adâncul inimii, totul în jurul meu îmi părea minunat: copacii, iarba, păsările, pământul, aerul, lumina, toate păreau a-mi spune că există pentru om, că sunt mărturia iubirii lui Dumnezeu pentru om, că totul se roagă şi totul cântă mărire lui Dumnezeu. Aşa am ajuns să înţeleg ceea ce Filocalia numeşte cunoaşterea graiului făpturilor... Simţeam o dragoste mistuitoare pentru Iisus şi pentru întreaga creaţie." Şi relaţiile cu semenii i-au fost transformate prin chemarea Numelui: "Mi-am reluat iarăşi peregrinările. Dar acum nu mai eram singur ca înainte, plin de teamă. Chemarea Numelui lui Iisus îmi făcea drumul o bucurie. Toată lumea era bună cu mine de parcă toţi mă iubeau... Când îmi făcea câte cineva rău, n-aveam decât să mă gândesc la cât de dulce este Rugăciunea lui Iisus şi imediat dispăreau supărarea şi mânia şi le uităm cu totul." O altă dovadă că isihia este afirmativă în relaţia cu lumea este şi locul central pe care-l acordă isihaştii Schimbării la Faţă. Nimic mai frapant în această privinţă că descrierea făcută de Mitropolitul Antonie Bloom icoanelor lui Andrei Rubliov pe care le contemplase la Moscova. "Icoana lui Andrei Rubliov ni-L înfăţişează pe Hristos în strălucirea orbitoare a veşmântului alb, care iluminează tot ceea ce îl înconjoară. Lumina radiază peste ucenici, peste munţi şi pietre şi peste fiecare firişor de iarbă, în această lumină, care este Slava lui Dumnezeu, Lumina necreată nedespărţită de Dumnezeu, orice lucru dobândeşte o intensitate de a fi pe care nu putea s-o aibă altfel, atingând o plenitudine de realitate pe care numai în Dumnezeu poate s-o dobândească. În cealaltă icoană, cea a lui Teofan Grecul, veşmintele lui Hristos sunt argintii cu umbre albastre. Ansamblul dă o impresie de intensitate mai mică. Dar treptat, descoperim că razele de lumină ce emană din Prezenţa dumnezeiască dau lucrurilor transparenţa, un relief. De parcă le-ar face să înflorească şi le-ar pătrunde pentru a le atinge o parte de taina care face că, din chiar inima lor, ca şi din inima întregii creaţii, să se reflecte şi să se întoarcă strălucind aceeaşi lumină; de parcă dumnezeiasca Lumină, dând viaţa capacităţilor şi potenţelor tuturor lucrurilor, le dă, prin această, libertatea să tindă spre Ea. Este clipa în care se săvârşeşte eshatologia şi, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, Dumnezeu este totul în toate." Iată dublul efect al slavei Schimbării la Faţă: permite fiecărui lucru şi fiecărei persoane să se arate în toată particularitatea sa, în esenţă sa unică şi nereductibilă, şi, în acelaşi timp, face orice lucru şi fiecare persoană transparente, capabile să reveleze dumnezeiasca Prezenţă dincolo şi înăuntrul lor. Cum spune Georges Herbert în Elixirul "Cine priveşte un geam îşi poate opri privirea pe el sau, dacă vrea, poate privi cerul prin el." Acelaşi dublu efect îl produce isihia. Rugăciunea în tăcerea lăuntrică nu neagă, ci pune lumea în valoare. Ea permite isihastului să privească dincolo de lume spre Hristos cel nevăzut; ea îi permite în acelaşi timp reîntoarcerea în lume pentru a o vedea cu un ochi nou. A călători, s-a spus adesea, înseamnă să te întorci de unde ai plecat şi să-ţi descoperi casa de parcă ai vedea-o pentru prima dată. La fel este şi în pelerinajul rugăciunii. Isihastul poate, mult mai mult decât omul pătimaş sau materialist, să aprecieze valoarea fiecărui lucru, pentru că vede totul în Dumnezeu şi pe Dumnezeu în toate. Nu întâmplător, în controversa despre energiile necreate dintre Varlaam şi Sfântul Grigorie Palamas (sec.XVIII), partizanii isihasmului erau plini de grijă să apere potenţialităţile spirituale ale creaţiei materiale şi, în special, ale trupului fizic al omului. Acesta este, pe scurt, răspunsul către cei ce văd în isihasm o atitudine negativă şi dualistă cu privire la lume. Isihastul neagă pentru a afirma mai bine; se retrage ca să revină mai prezent. Într-o frază care rezumă foarte bine relaţia dintre isihast şi societate, dintre rugăciunea lăuntrică şi lucrarea din afară, Evagrie Ponticul scrie: "Monahul e cel care, despărţindu-se de toţi, e în unire cu toţi." Isihastul împlineşte un act de despărţire. Retrăgându-se exterior în singurătate, lăuntric alungă orice gând. Şi totuşi, efectul acestei despărţiri îl uneşte mai strâns cu oamenii, îl face profund mai sensibil la nevoile celorlalţi, cu o conştiinţă mai vie a posibilităţilor lor. E un lucru ce apare izbitor la marii stareţi. Fiinţe ca Sfântul Antonie cel Mare şi Sfântul Serafim de la Sarov au trăit decenii întregi într-o tăcere şi izolare fizică totală care, în mod paradoxal, le-a permis să dobândească o clarviziune şi o compasiune excepţionale. Tocmai pentru că au învăţat să fie singuri au putut, instinctiv, să se identifice cu altul, să discearnă nemijlocit particularităţile profunde ale fiecărui om. Şi dacă, uneori, unora dintre cei ce-i căutau le adresau doar două sau trei cuvinte, acestea erau singurul lucru de care aceştia aveau nevoie în acel moment critic din existenţa lor. Sfântul Isaac Şirul spune că e mai bine să dobândeşti curăţia inimii decât să converteşti neamuri întregi. Nu pentru ca apostolatul ar fi de dispreţuit, ci vrea doar să spună că atâta timp cât un om nu atinge un anumit grad de tăcere lăuntrică, este puţin probabil că va reuşi să convertească pe cineva. Este ceea ce exprimă, într-o manieră mai puţin paradoxală, ucenicul Sfântului Antonie cel Mare, avva Ammona: "Fiindcă se nevoiau mai întâi mult cu liniştirea, aveau puterea lui Dumnezeu sălăşluindu-se în ei. Atunci, Dumnezeu îi trimitea printre oameni." Şi chiar dacă numeroşi pustnici nu s-au întors niciodată în lume ca apostoli sau stareţi, ci au continuat, total necunoscuţi de alţii, să se nevoiască în tăcerea lăuntrică toată viaţa, nu înseamnă că asceza lor ascunsă este fără de folos sau că şi-au risipit viaţa. Ei îşi slujesc semenii cu rugăciunea. Nu cu ceea ce fac, ci prin ceea ce sunt. Nu în mod văzut, ci în mod existenţial. Ei pot spune că Macarie din Alexandria (sec.IV): "Eu păzesc zidurile pentru Hristos!".
Episcop Kallistos Ware
Puritatea Ochilor Trebuie să vă liniștiți ochii. Trebuie să-i calmați. Acest lucru este considerat în aceste timpuri foarte demodat, învechit, sau oricum l-ați numi. Dar trebuie să faceți în așa fel încât ochii voștri să devină fermi, astfel încât aceștia să fie calmați. Cel mai liniștitor lucru pentru ochi este iarba verde. Dacă priviți iarba verde, asta înseamnă să mergeți cu ochii ațintiți spre pământ. Ochii vor fi calmați, și Agnya voastră va fi în stare bună. De aceea Christos a spus „Vorbesc despre ochii adulteri”. El a vorbit despre ochii adulteri, ochii cu care voi comiteți adulter. În ziua de azi este un lucru obișnuit. Un bărbat trebuie să se uite la fiecare femeie și o femeie trebuie să se uite la fiecare bărbat, ca și cum acesta ar fi cel mai important lucru de făcut. Dacă ai ratat o femeie ești terminat. Asta înseamnă să fii modern. Și Christos, la timpul Lui, a spus: „Să nu aveți ochi adulteri!” Și cu ochi adulteri nu sunt alții decât creștinii noștri occidentali ai căror ochi, chiar și în biserică, chiar și când țin predici, se mișcă tot timpul comițând adulter. Acești ochi trebuie să fie foarte-foarte puri, foarte-foarte profunzi și foarte iubitori dacă vreți să aveți Agnya curată. Pentru că voi captați prin intermediul ochilor. De exemplu, dacă aveți ochii închiși, voi nu vă îndreptați atenția către nimic, pentru că ochii vă sunt închiși. Nu vă încărcați cu și mai multe gânduri. Dar dacă ochii sunt deschiși, gândurile sunt mai numeroase, pentru că oriunde se îndreaptă ochii, acolo merge și atenția, și vedeți lucruri, și creați gânduri. Deci atenția voastră, care trebuie să meargă către Spirit, care trebuie să meargă către Dumnezeu, care trebuie să strălucească prin fereastra Divinului, acest lucru frumos, este distrus de modul lipsit de respect în care ne folosim ochii. Nu există nimic mai pur și frumos decât iarba sau decât pământul însuși, care ne poartă pașii, care ne susține, care are grijă de noi, care ne dă prosperitate. Ar trebui să ne îndreptăm ochii către Mama Pământ în loc să ne uităm după fiecare persoană pe care o întâlnim. De exemplu vedem cu ochii ceva ce vrem să avem. Începem să gândim. Gândurile apar unul după altul precum verigile unui lanţ. Apoi intrăm în ţesătura gândurilor oribile şi devenim sclavii acestor gânduri. Chiar fără ştirea noastră, ochii se îndreaptă spre lucruri foarte grosiere şi vă trag în jos. Numai persoana a cărei atenţie e întotdeauna îndreptată spre Puterea Divină poate deveni un guru adevărat. Atenţia fiinţelor umane obişnuite este pervertită, nu e curată. De aceea a spus Christos că nu trebuie să aveţi ochi adulteri, ceea ce înseamnă că, dacă ne punem atenţia pe ceva, începem să gândim tot mai mult şi ne vin în minte gânduri ciudate, de pildă: cum pot obţine acest lucru sau de ce n-am obţinut acest lucru – şi alte asemenea gânduri de tipul de ce şi de ce nu. Odată ce obţinem starea de conştiinţă fără gânduri, nu mai rămâne în atenţia noastră nicio perversiune. Gândurile ce pervertesc mintea încetează, deci cum să vă mai influenţeze perversiunea? Asta înseamnă, aşa cum a spus Christos: „Să nu aveţi ochi adulteri”; ochii trebuie să fie atât de puri, precum razele soarelui care cad pe copaci – ele nu absorb murdăria, ci doar hrănesc şi, mai mult, ele dau copacilor putere. Depresia, dezgustul față de voi înşivă sau alți oameni, pot fi într-o fază trecătoare. Dar dacă aceasta persistă, sau vă tot agăţaţi de ea, asta înseamnă că voi sunteţi condiţionaţi; asta înseamnă că nu sunteţi în stare fără gânduri. Asta înseamnă că sunteţi în trecut, că faceţi din trecutul vostru o masă solidă în capul vostru. În prezent, totul este trecător. Totul este trecător din ceea ce nu este etern. Eternul stă în prezent, restul este aruncat. Este ca un râu care curge şi care nu se opreşte nicăieri, dar râul care curge este etern – restul lucrurilor se schimbă. Dacă voi sunteţi în principiul etern, tot ce nu este etern se schimbă şi cade, se dizolvă şi devine nonexistent. Susţinerea Prezentului De mii şi mii de ani, am trăit identificându-ne cu mintea condiţionată, din care a rezultat un simţ limitat şi iluzoriu al sinelui, un eu infim, care se luptă în permanenţă, fiind veşnic temător, neliniştit şi în conflict cu el însuşi şi cu ceilalţi. Acum ne deschidem către starea naturală a sinelui nostru, unificat cu Prezenţa Divină – vastul tărâm al conştiinţei sau inteligenţa universală însăşi, în care mintea gânditoare este doar un mic aspect. Acesta este tărâmul păcii lăuntrice, din care iau naştere toate aspectele care fac ca viaţa să merite a fi trăită: creativitatea, pacea, vioiciunea, bucuria, iubirea. Să nu poţi înceta să gândeşti. Acesta este un chin cumplit, dar noi nu realizăm acest lucru, fiindcă aproape toţi oamenii suferă din această cauză. De aceea îl consideră normal. Acest zgomot mental continuu te împiedică să descoperi acel tărâm al păcii interioare, care este inseparabil de Prezenţa Divină. De asemenea, el creează un sine fals, care este produs de minte şi care emite umbra fricii şi a suferinţei. Deschiderea către viaţa presupune că tu nu mai interpretezi în niciun fel momentul prezent. Aceasta este starea de libertate. Când îi poţi permite acestui moment să fie aşa cum este, fără a simţi nevoia de a-l eticheta, în dorinţa de a-l face să fie altfel decât este, descătuşezi enorma putere ascunsă în momentul prezent. Ea a fost dintotdeauna acolo, dar a fost ascunsă. Această descătuşare nu depinde de circumstanţele actuale din viaţa ta. De fapt, mulţi oameni trăiesc această experienţă, în momente în care circumstanţele exterioare sunt, după cum se spune, rele. Motivul este pur şi simplu faptul că i-ai permis acestui moment, să fie aşa cum este. Conştientizarea simţurilor reprezintă o poartă de intrare în momentul prezent, în starea de prezenţa. Acest lucru face ca mintea să se liniştească, în acel moment de conştientizare profundă. Aceasta este starea de conştiinţă liberă de gândire, iar aceasta este lucrul cel mai de preţ, care ţi s-a întâmplat vreodată. Unii oameni trăiesc această experienţă în mod întâmplător, într-un moment de pericol, de beatitudine sau de epuizare fizică. Acum, înţelegem că putem alege, în mod conştient, să intrăm în această stare. Problemele fac parte din structura profundă a minţii condiţionate. Pentru a supravieţui şi a deţine controlul, mintea are nevoie de probleme. Ea nu va recunoaşte niciodată acest lucru, în mod deschis. Ea va spune: „Nu vreau să am probleme”, dar va crea, în permanenţă, probleme. Când observi că apar probleme, un mod rapid de reacţie este să te întrebi: Care este problema în acest moment? Apoi, să devii foarte alert faţă de realitatea acestui moment şi să vezi dacă problema respectivă are vreo legătură cu realitatea prezentului. Recunoaşterea faptului că nu există niciodată probleme în momentul prezent este o realizare revoluţionară. Uneori, mintea interpretează greşit acest lucru. Ea spune că tu refuzi să recunoşti realitatea, pentru că nu te concentrezi pe aceste probleme. Capacitatea de a gestiona provocările, este mult mai mare atunci când atenţia este totalmente în acum şi nu în starea de a opune rezistenţă. Prin urmare, te poţi întreba: În acest moment, oare aş putea face ceva? Dacă răspunsul este pozitiv, atunci treci la acţiune. Sau poate nu e nimic de făcut în acel moment, iar atunci, momentul respectiv trebuie acceptat aşa cum este el. Această abordare simplifică enorm de mult viaţa. Provocările nu se mai transformă în probleme, iar greutăţile dispar din viaţa ta.
A accepta tot ceea ce apare în acest moment, este o practică spirituală esenţială. Chiar dacă practici doar acest lucru, nu vei mai avea nevoie să citeşti o mulţime de cărţi sau să înveţi alte tehnici de meditaţie. Acceptarea lucrurilor care apar în afară şi înlăuntrul tău îţi oferă libertatea. Mintea condiţionată îţi va spune să nu faci acest lucru, pentru că ea crede că opunând rezistenţă, va deveni liberă. Lucrurile stau exact invers. Dacă opui rezistenţă, te blochezi şi mai mult. Când încetezi să crezi ceea ce îţi spune mintea, realizezi că cea mai rapidă transformare poate avea loc atunci când accepţi ceea ce este, aşa cum este. În acel moment, viaţa se poate mişca liber prin tine. Mintea condiţionată nu mai obstrucţionează viaţa. Identificarea sinelui cu mintea este cea care cauzează suferinţă. Atunci când se întâmpla acest lucru, mintea capătă un caracter coercitiv. Când reuşeşti să scapi de acest lucru, atunci mintea este doar un instrument minunat, care poate exprima ceea ce apare de la nivelurile cele mai profunde. În viaţa de zi cu zi, ai nevoie de trecut şi de viitor, dar identitatea ta nu trebuie să provină din ele. Iluzia apare atunci când îţi cauţi identitatea în trecut, când crezi că tu eşti trecutul tău. Cealaltă iluzie apare când îţi cauţi împlinirea în viitor: Trebuie să devin ceva anume, să devin mai întreg; într-o zi, voi ajunge acolo. Până şi Iluminarea poate deveni o iluzie, dacă o cauţi ca pe o stare viitoare. Atunci când cultivi momentul acum, îţi aminteşti în continuare lucruri din trecut, dar căutarea de sine s-a detaşat de această reamintire. Şi încă foloseşti viitorul, pentru chestiuni practice. Puterea dominantă a minţii, care este reţeta neîmplinirii, se risipeşte. Oamenii spun că e greu să trăieşti în acum, dar lucrurile stau exact invers. Calea normală este dificilă şi nu a trăi în acum. Acceptarea prezentului este acceptarea vieţii înseşi, fiindcă momentul de acum este inseparabil de viaţă. Aşadar, nu vă faceţi un duşman din momentul de acum. Împrieteniţi-vă cu el. Cu alte cuvinte, acceptaţi fiecare moment şi tot ceea conţine el, ca şi când ar fi alegerea voastră. Imediat, viaţa va începe să lucreze în favoarea şi nu împotriva voastră. Apoi, priviţi miracolul pe care îl dezvăluie viaţa!
Meditația și sistemul imunitar Meditația și sistemul imunitar: o revizuire sistematică a studiilor randomizate controlate. (publ. ian. 2016) Meditația reprezintă o strategie tot mai populară pentru a face față provocărilor vieții. Cercetările recente au arătat că meditația de tip mindfulness poate avea efecte benefice asupra bunăstării emoționale. Dar, cât de profunde sunt aceste efecte? Poate influența meditația procesele sistemului imunitar care afectează în mod direct sănătatea? În noul lor articol care apare în prestigiosul jurnal al Academiei de Științe din New York, doctorii David Black (USC) și George Slavich (UCLA) au efectuat prima revizuire cuprinzătoare a tuturor studiilor randomizare de control existente care au fost realizate pe această temă. Revizuirea a inclus date de la 1.602 de participanți. Datele au arătat că meditația pare să influențeze anumite mecanisme despre care se știe că au la bază boala și îmbătrânirea. Cu toate acestea, studiile existente sunt limitate și sunt necesare cercetări suplimentare pentru confirmarea acestor efecte. Dintre efectele care au fost detectate, Meditația părea să conducă cel mai fiabil la următoarele patru modificări în funcționarea sistemului imunitar: reducerile activității factorului de transcripție celular NF-kB, care este cunoscut că duce la inflamație; reducerea nivelurilor de circulație a CRP, care este un marker-cheie al activității inflamatorii sistemice; creșterea numărului de celule T CD4 + (la persoanele diagnosticate cu HIV); și creșterea activității telomerazei, care se crede că poate inversa îmbătrânirea biologică. Considerate împreună, aceste date indică ariile promițătoare ale investigației viitoare. Cu toate acestea, autorii avertizează împotriva exagerării efectele pozitive ale meditației de tip mindfulness asupra dinamicii sistemului imunitar, până când aceste efecte sunt replicate în continuare și sunt efectuate studii suplimentare. Dr. Black este asistent profesor de medicină preventivă la Școala de Medicină Keck din cadrul Universității din California de Sud, unde conduce Laboratorul BioMind. Dr. Slavich este profesor asociat și societate în știință - Branco Weiss Fellow in cadrul Departamentului de Psihiatrie și Științe Biocomportamentale la UCLA, si un cercetator la UCLA edit. (sursa)
Meditația Sahaja si sistemul imunitar În 1989 dr. Miller J.W. a arătat că circuitele neurale conectează sistemul limbic cu hipotalamusul, talamusul şi substanţa cenuşie, ceea ce ar putea să le influenţeze activitatea. S-a demonstrat că cei care practică meditația Sahaja prezintă un AVM scăzut (Rai13 şi Sethi14) şi nivele crescute ale endorfinelor (Misrax16). Se ştie că endorfinele activează sistemul imunitar pentru a face să crească activitatea celulelor care distrug bacteriile şi celulele canceroase. Nivelul anticorpilor creşte, ceea ce asigură imunitate împotriva bolilor, motiv pentru care cei care practică meditația Sahaja nu se îmbolnăvesc.
Un aspect important al ipotezei Sahaja este acela că plexul solar (chakra inimii centru) furnizează persoanei un sentiment de siguranţă şi este responsabilă de reglarea activităţii sistemului imunitar, ajutând astfel la formarea de anticorpi; de asemenea, activitatea măduvei osoase. Când acest centru energetic ( chakra) este afectată, persoana capătă tulburări legate de sistemul imunitar. Când li s-a spus acest lucru savanţilor medici în cadrul unei conferinţe, aceştia au fost luaţi prin surprindere. De curând, dr. Robert Ader în lucrarea bazată pe studiile sale de cercetare confirmă unele aspecte ale ipotezei de mai sus. El a descoperit că sistemul imunitar reacţionează la evenimentele cotidiene. (Din cartea Yoga si medicina de dr. Rai)